În ultimii ani s-a scris tot mai mult despre fascinația exercitată de Dobrogea asupra unor mari oameni de știință străini, care au vizitat și studiat aceste meleaguri, în ultimele două secole. Printre aceștia se numără și marele antropolog elvețian Eugene Pittard (1867-1962), un acerb luptător împotriva ideilor naziste (a combătut arianismul și ideea de rasă pură), autor al unei opere memorabile și revoluționare, „Les Races et l’Histoire”, publicată în 1924.
Pittard a călătorit mult și a fost fascinat de multietnicitatea României și mai ales a Dobrogei, pe aceasta din urmă explorând-o în detaliu, de-a lungul mai multor decenii. S-a îndrăgostit de „extraordinarul mozaic de rase” întâlnit între Dunăre și Mare. În 1917 a publicat la Paris lucrarea ”La Roumanie: Valachie – Moldavie – Dobrudja”, pe care știm că a dedicat-o poporului român, pe care, potrivit propriei declarații, ajunsese să îl cunoască și să îl iubească.
Lucrarea publicată în 1917 a devenit populară și a fost larg mediatizată, citită și citată, atât în țară cât și în străinătate…
Puțină lume știe însă că aceasta nu a fost prima operă în care Pittard a scris despre România și despre Dobrogea. În 1902, la Geneva, el a publicat cartea „Dans la Dobrudja, Notes de voyages”. Aceasta cuprinde un jurnal al primei sale călătorii în ținutul vest pontic, expediție întreprinsă în perioada august-septembrie 1901. Acest jurnal surprinde superb uluirea elvețianului de 32 de ani ce ajunge într-o lume nouă, care îl șochează prin elementele sale de unicitate. Totul în Dobrogea i se pare altfel lui Pittard iar scrierile sale din 1901 reflectă acest lucru…
În următorii 30 de ani va ajunge să cunoască întreaga provincie, toate subtilitățile și amănuntele sale. Cu toate acestea, ingenuitatea manifestată de el în prima călătorie rămâne la fel de prețioasă… Pittard a făcut parte dintr-o misiune științifică venită în acel an 1901 în Dobrogea. Era deja prieten bun cu prințul George Bibescu iar locul în expediția științifică îi fusese aprobat de ministrul român al Instrucțiunii Publice, Spiru Haret.
Eugene Pittard călătorește mai întâi la București și apoi prin Muntenia și în Bărăgan. Traversează Dunărea pe podul „Carol I” (ulterior numit Saligny, inaugurat în 1895) și ajunge la Cernavoda. Descrie „Valurile lui Traian” iar apoi, cu trenul, ajunge la Constanța… Omul de știință elvețian are la dispoziție zece zile pentru a vizita orașul și pentru a-i admira elementele inedite ce îl compun. Este surprins de aerul oriental prezent la orice pas, de lumea pestriță și multicoloră, de amestecul acela straniu dintre antic și modern:
„Orașul este extraordinar de cosmopolit iar acest lucru ne ajută foarte mult. Aici a fost anticul Tomis, nu mai este niciun dubiu, locul unde Ovid a fost exilat. În fiecare zi descoperim urme antice… Construcțiile sunt de toate felurile… Mai multe civilizații s-au suprapus în acest colț al Mării Negre. Fenicienii (!), grecii, romanii, cu toții au construit monumente, au lăsat morminte. Muzeul Național al României din București posedă numeroase piese ce provin din săpăturile de la Constanța și în fiecare zi se descoperă noi vestigii. Orașul are forma unei semiluni așezate pe malul mării. Străzile sale, mai mult sau mai puțin drepte, trec printre case joase, văruite în alb. Construcțiile cu etaj sunt rare. Orașul românesc se amestecă cu cel turcesc și nu-și pierde astfel parfumul său oriental”.
Este uimit de prezența și de importanța sacagiilor însă înțelege și explică eterna problemă a apei potabile. Nu doar sacagii îl surprind pe antropolog. Este uimit să vadă cum, în unele cartiere, mărfurile sunt vândute direct pe trotuar. Mâncarea poate fi cumpărată la fel, fiind gătită în bucătării în aer liber. Aproape la fiecare colț întâlnește câte un tătar cu turban și în papuci, care îi oferă spre vânzare cafea la nisip… Lumea Constanței formează un adevărat caleidoscop, în care se regăsesc numeroase componente orientale: grupuri gălăgioase de “țigani” (romi) cu haine multicolore, tătăroaice misterioase îmbrăcate în haine albastre, zarafi evrei, vânzători ambulanți de etnii diferite și cu straie amestecate – care vând tot felul de produse ce i se par ciudate vesticului – precum lapte fermentat sau un soi de limonadă groasă (bragă – cel mai probabil).
Descrierile lui Pittard sunt la fel de colorate și de pitorești precum este micro-universul pe care a ajuns să îl exploreze: „Constanța pare a fi metropola unei mulțimi de meserii ce nu necesită prea multă muncă: vezi peste tot vânzători de pepeni stând nonșalanți la tarabe, lustruitori de pantofi, vânzători de dulciuri… Cei mai mulți stau toată ziua așezați la colț de stradă, așteptându-și cumpărătorii. În căldura epuizantă a verii, ce arde casele văruite în alb, pare penibil să mai mergi, este de ajuns să faci doar semne pentru a-ți atrage clienții… În aer plutește odoarea (mirosul) pământului cald, mirosul de piper, de roșii gătite, de ceapă prăjită. Toată această gamă pigmentată a bucătăriei orientale îți penetrează nările… Toate prăvăliile sunt deschise la stradă… Vezi cum își coc pâinea, cum își învârt puiul, cum își prăjesc ardeii sau peștii… Ce mai dă Constanței un parfum oriental este multitudinea nenumărabilă a câinilor săi… de toate speciile, de toate mărimile, de toate culorile, de toate felurile. La restaurant vei avea întotdeauna trei sau patru printre picioare. Sunt pe trotuare, în prăvălii, în plină stradă… Se urmăresc unul pe altul, se bat și se mușcă iar noaptea dau adevărate concerte”.
Musafirul străin este atent și la elementele moderne și știe să scoată în evidență progresele evidente ale urbei românești, intuind în același timp și potențialul uriaș al acesteia:
„De ceva ani, Constanța și-a construit portul său (n.a. se începuse modernizarea, dar aceasta avea să se termine ani buni mai târziu, în 1909) A necesitat o muncă imensă și a costat foarte scump, dar și-a câștigat deja dreptul de a fi, după Odessa, al doilea mare port de la Marea Neagră… Portul Constanța devine cel mai animat iarna. În acel moment al anului Dunărea îngheață iar Galați și Brăila își închid aproape complet comerțul. Marea Neagră rămâne însă deschisă. Putem spune că această creație a Portului modern Constanța a dat o lovitură fatală orașelor comerciale de pe Dunăre.
Fără niciun dubiu, Constanța este un oraș de mare viitor. El se dezvoltă cu fiecare an iar de la anexare (n.a. se referă la integrarea Dobrogei cu România, din 1878, după Războiul de Independentă) și până acum, terenurile și casele au suferit creșteri enorme de preț”.
În zilele petrecute în 1901, la Constanța, Pittard îl va cunoaște pe revizorul școlar și director de gimnaziu Ion Bănescu, viitor primar al orașului (1905-1907), cel care îi va deveni bun prieten. De la aceasta personalitate a Constanței obține o statistică privitoare la populația Dobrogei. Potrivit datelor lui Bănescu, în primul an al sec.XX, ținutul dintre Dunăre și Mare (județele Constanța și Tulcea) era locuit de aprox.260.000 de suflete, împărțite pe etnii în felul următor: 118.816 români, 11.533 turci, 29.437 tătari, 42.021 bulgari, 13.540 ruși, 13.258 lipoveni, 9647 greci, 8779 germani, 1485 italieni, 2533 armeni, 4462 evrei, 3778 diverși…Primele experiențe trăite aici îl fac pe Eugene Pittard să exclame entuziasmat: „Din punct de vedere etnografic, Dobrogea este o țară extraordinară!”
𝐑𝐞𝐜𝐥𝐚𝐦𝐚 𝐳𝐢𝐥𝐞𝐢 – 𝐏𝐫𝐢𝐦𝐮𝐥 𝐀𝐭𝐞𝐥𝐢𝐞𝐫 𝐝𝐞 𝐆𝐢𝐮𝐯𝐚𝐞𝐫𝐠𝐞𝐫𝐢𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̗𝐚 𝐬-𝐚 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐡𝐢𝐬 𝐩𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐝𝐚 𝐓𝐨𝐦𝐢𝐬 𝐧𝐨 𝟒, 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐬 𝐝𝐞 𝐦𝐚𝐞𝐬𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐛𝐫𝐚𝐧𝐬̗𝐚̆ 𝐈 𝐃𝐞𝐥𝐥𝐢, 𝐝𝐢𝐧 𝐁𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞𝐬̗𝐭𝐢, 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐬𝐞 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭 𝐟𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐛𝐢𝐣𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢, 𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞, 𝐜𝐞𝐫𝐜𝐞𝐢, 𝐛𝐫𝐨𝐬̗𝐞, 𝐞𝐭𝐜. 𝐒𝐞 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚̆ 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐩𝐚𝐫𝐚𝐭̗𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐬̗𝐢 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚̆𝐫𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐛𝐫𝐚𝐧𝐬̗𝐚̆. (𝟏𝟗𝟐𝟔)
Sursa foto: Bibliotheque de Geneve, www.bge-geneve.ch
